Despre Sergiu Olteanu*
Recursul extraordinar - cale de atac ineficientă pentru judecătorii din Strasbourg
Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la admisibilitatea cererilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din Strasbourg. În mod special se tratează condiţia epuizării căilor de atac de interne şi se demostrează că jurisprudenţa instanţei din Strasbourg cu privire la inadmisibilitatea cererilor datorită tardivităţii acestora ca urmare a intentării căilor de atac “ineficiente”este, în mod general, şi, special pentru recursul în anulare prevăzut anterior de dreptul procesual penal şi civil român, în contracdicţie cu principiile de drept internaţional unanim acceptate în spaţiul european de valori.
I. Cadrul normativ
Conform Art. 35 alin. 1 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale[1] este admisibilă cererea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului[2] numai dacă toate căile de atac interne sunt epuizate « în conformitate cu principiile general acceptate ale dreptului internaţional».[3] Dacă nu este îndeplinită această cerinţă, atunci CEDO va respinge cererea ca fiind inadmisibilă, fără să mai treacă la judecarea în fond a speţei( Art. 35 alin.4 Convenţie).
Principiul epuizării căilor de atac interne este expresia unui principiu fundamental internaţional şi urmăreşte să ofere posibilitatea statului pârât să înlăture violăriile aduse drepturilor fundamentale ale omului mai întâi în domeniul intern( Principiul subsidiarităţii Convenţiei).[4] Acesta regulă se bazează pe prezumpţia stabilită de Art. 13 din Convenţie că dreptul intern prevede căi de atac eficiente.[5]
Conform jurisprudenţei CEDO, această cerinţă a epuizării cailor de atac interne ar trebui examinată fără un formalism exagerat.[6] Ea nu este de natură absolută şi aplicarea ei trebuie să ia în consideratie particularităţiile sistemelor de drept naţionale şi a practicii juridice nationale.[7]
Un stat parte al Convenţiei poate să ridice excepţia de neepuizare a căilor de atac interne numai dacă acestea sunt efective pentru a înlătura încălcăriile aduse drepturilor fundamentale respective. Reclamantul trebuie să facă uzul normal al acelor căi de atac, care îi sunt accesibile şi care sunt capabile să înlăture încălcarea dreptului respectiv.[8] Accesibilitatea unei cai de atac este dată atunci când reclamantul poate sa aibă cunoştinţă de calea de atac respectivă şi poate nu numai teoretic, dar şi practic să folosească această cale de atac independent, fără intermediul altui organ jurisdictional.[9]
Pe langa constatarea încălcării drepturilor alegate, se cere, prin intermediul căii de atac iniţiate, să se poată înlătura şi consecinţele masurii atacate, prin repunerea în situaţia anterioară sau prin despăgubire.
Asa cum s-a precizat mai sus, existenta acestor căi de atac trebuie să fie asigurata nu numai teoretic, dar şi practic, altfel nu ar putea fi îndeplinită cerinţa eficienţei.[10] Ineficiente sunt şi acele căi de atac care, în mod general sau concret, nu sunt în stare să anuleze actul autoritatii statale sau să constate ilegalitatea lui. Printre căile de atac ineficiente se numără în continuare şi acele căi de atac a căror nereuşită poate să fie prevăzută încă de la începutul procesului. Evident cerinţa epuizarii căilor de atac interne nu se mai cere în cazurile în care se dovedeşte existenţa unei practici administrative contrare Convenţiei, pe baza căreia căile de atac disponibile devin lipsite de succes şi ineficiente.[11]
În privinţa accesibilităţii căilor de atac respective părţilor în proces se impun cateva precizări. În deciziile sale anterioare CEDO a decis că unei căi de atac îi lipseste accesibilitatea necesară, dacă reclamantul nu poate să iniţieze de unul singur procedura de învestire a instanţei competente cu calea de atac respectivă, pentru că această învestire a instanţei este la aprecierea unui organ statal.[12] În speţele respective, CEDO a trebuit să ia pozitie faţă de excepţia ridicată de catre guvernele naţionale, că această cerinţă a epuizării tuturor căilor de atac interne nu este îndeplinită. Spre exemplu, într-o speţă belgiană, guvernul belgian a afirmat că reclamantul putea să ceară Ministrului de Justiţie ca acesta să dea ordin Procurorului General care, la rândul său, să învestească cea mai înaltă instanţă belgiană, şi anume « Cour de cassation » , cu calea de atac « recours estraordinaire ». CEDO a decis în speţa respectivă că reclamantul nu trebuia să ceară Procurorului General să introducă o astfel de cale de atac, pentru că iniţierea acestei căi de atac nu era la dispoziţia sa.
În privinţa efectivităţii unei căi de atac, CEDO pleacă de la premisa ipotetică a temeiniciei cererii intentate; prin urmare sansele de succes in cazul concret nu au relevanţă foarte mare.[13] O cale de atac trebuie să fie intentată şi atunci când există îndoială asupra posibilităţii obţinerii unei decizii favorabile.[14] Chiar dacă reclamantul are îndoieli asupra perspectivelor de reuşită, curgerea termenului de 6 luni se suspendă[15]. În ceea ce priveste sarcina probei, acesta revine guvernului statului respectiv, urmând ca acesta să dovedească ca aceea cale de atac intentată este efectivă şi, atât teoretic cât şi practic, este capabilă să înlăture încalcarea dreptului respectiv.
Reclamantul trebuie să parcurgă toate gradele de jurisdicţie prevăzute de dreptul naţional. Chiar şi instanţele constituţionale trebuiesc învestite. De intentat sunt în continuare nu numai căile de atac judiciare, ci toate căile de atac prevazute de dreptul intern( inclusiv cele administrative), care pot avea drept consecintă o decizie obligatorie. Nu sunt căi de atac efective cererile pentru repunerea pe rol[16] precum şi cele adresate Avocatului poporului.[17]
II. Punerea problemei
Conform Art. 35 alin.1 Convenţie, reclamantul trebuie să intenteze cererea în termenul de 6 luni de la data ultimei decizii interne definitive. Problema eficienţei căilor de atac interne are relevanţă pentru respectarea termenului de 6 luni în masura în care acesta începe să curgă de la data pronunţării/comunicării ultimei decizii interne definitive. Dacă se intentează căi de atac neeficiente, atunci acestea nu vor suspenda sau întrerupe curgerea termenului de 6 luni. Astfel, reclamantul se vede pus în situaţia respingerii cererii sale de către CEDO conform Art. 35 alin. 4 Convenţie pe motiv că acesta a fost intentată tardiv.
III. Luarea de pozitie
Jurisprudenţa CEDO descrisă mai sus este într-adevar de salutat, ea insă nu poate să fie transferată fără dificultăţi asupra căilor de atac extraordinare prevăzute de sistemele de drept ale statelor părţi ale Convenţiei, aşa cum a fost cazul recursului în anulare prevăzut de dreptul procesual penal şi civil român anterior.
Prin urmare vom analiza cu titlu exemplificativ calea de atac extraordinară « recursul în anulare », care prezintă similitudini cu recursurile extraordinare prevazute de legislaţia belgiană şi franceză, pentru a dovedi temeinicia aplicării jurisprudenţei CEDO descrise mai sus la cazul recursurilor extraordinare prevăzute de legislaţiile interne a statelor membre semnatare ale Convenţiei.
Recursul în anulare, aşa cum a fost prevăzut el sub regimul fostului Cod de procedură penală, este o cale de atac capabilă să garanteze o protecţie juridică eficientă. În special, conform Art. 410 alin.1 var. 7.1. Codul de procedură penală, pot fie anulate orice hotărâri judecătoreşti ale instanţelor inferioare în cazul în care ele au încălcat legea sau prin ele s-a facut o greşită aplicare a legii care poate să influenţeze rezultatul deciziei. De asemenea, motivarea deciziei, desfaşurarea procesului, precum şi modalitatile de a decide în cadrul acestei căi de atac trebuiesc completate în mod corespunzător cu dispoziţiile prevăzute pentru calea de atac a recursului ordinar. În orice caz, părtile în proces pot cere instanţei învestite să anuleze hotărârile instanţelor inferioare(Art. 385 Codul de procedură penală). Mai mult decat atât, conform art. 413 alin. 1 Codul de procedură penală, părţile pot fi citate. Partile prezente la proces pot să pună concluzii independent dacă au fost citate sau nu(Art. 413 alin.2 Codul de procedură penală).
Din coroborarea acestor dispozitii reiese că această cale de atac « recurs în anulare » este o cale de atac eficientă şi instanţa învestită cu o astfel de cale de atac poate să decidă în cazul concret dacă o hotărâre a unei instanţe inferioare este greşită sau nu.[18]
În acest context este necesar de lamurit care este scopul şi sensul Art. 35 alin.1 Convenţie. Principiul epuizării căilor de atac interne este expresia principiului de drept internaţional, conform căruia statului pârât i se acordă posibilitatea să înlăture încălcări aduse drepturilor fundamentale ale omului mai întâi pe plan intern(Principiul subsidiarităţii Convenţiei).[19] De aici şi până la concluzia Curţii că numai căile de atac efective trebuiesc intentate, altfel cererea adresată instanţei riscă să fie introdusă tardiv, este o cale lungă. Mai mult decât atât, printre principiile unanim recunoscute în dreptului internaţional se gasesc şi principii cum ar fi securitatea juridică, buna-credinţă, dreptul de acces la justitie, precum şi dreptul la o cale de atac eficientă. Acestea au fost nesocotite de către jurisprudenţa CEDO, pentru ca petentul se afla într-o situatie fără iesire : dacă nu introduce calea de atac respectivă, se află în pericol să nu epuizeze căile de atac interne. Dacă, dimpotrivă, introduce acestă cale de atac, care ulterior va fi încadrată de către Curte ca fiind neeficientă, atunci termenul de 6 luni este depăsit, pentru că soluţionarea acestor căi de atac durează de regulă mai mult de 6 luni de zile.
Acestă situaţie nu este compatibilă cu principiul securităţii juridice. Pe deasupra, îi este foarte greu petentului să aprecieze, dacă calea de atac introdusă de el va fi încadrată ca fiind efectivă de catre CEDO.
Şi principiul subsidiarităţii este încalcat prin această jurisprudenţă. CEDO nu trebuie să limiteze competenta instanţelor nationale de a rezolva cazurile naţionale şi cu aceste figuri juridice, cum ar fi « epuizarea recursurilor efective » să nu intervină în domeniul competenţei statelor membre ale Consiliului Europei, care, prin semnarea Convenţiei Europene, nu au pierdut posibilitatea de a-şi soluţiona propriile litigii interne.
De asemenea este lezat şi principiul bunei-credinte. Principiul bunei credinte stabileste o limită imanentă tuturor drepturilor şi obligaţiilor. Acest principiu, transpus la situaţia de faţă, cere ca anumite caracteristici ale unei norme să fie în aşa fel de interpretat încat să confere o protecţie juridică suficientă încrederii legitime şi să nu dauneze fără motive întemeiate încrederea legitimă într-o evoluţie normală a procesului juridic.
În continuare, prin această jurisprudenţă, sunt vătămate şi aşa-numitele garanţii procesuale. Într-adevar, drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la acces la o instanţă conform Art. 6 Convenţie sau dreptul la o cale de atac eficientă conform Art. 13 Conventie sunt adresate în primul rand statelor membre ale Consiliului Europei. Însă ele se adresează în egală măsură şi Curţii. Comunitatea Europenă, întemeiata pe Convenţia Europenă a Drepturilor Omului şi Protocoalele ulterioare, este şi o comunitate de drept, nu numai o adunare politică a statelor europene în Consiliul European.
Aceste principii sunt comune tuturor sistemelor de drept ale statelor membre şi pot să întemeieze obligativitatea Curţii la respectarea lor ca urmare a unui transferului constitutional al statelor membre către comunitatea de drept de ei constituită. Chiar şi Convenţia însăşi oglindeşte principii de drept care sunt imanente sistemelor de drept ale statelor membre. Aceste principii sunt recunoscute de către Curtea de Justiţie a Comunităţiilor Europene din Luxemburg de mult timp ca principii comune ale dreptului internaţional.
În final trebuie mentionat că se lezează şi un alt pricipiu de drept : principiul proporţionalităţii. Cum ar putea să fie o astfel de jurisprudenţă care respinge dreptul la acces la o instanţă fără o examinare mai amanunţită, mulţumindu-se doar cu argumentarea, calea de atac introdusă este ineficientă, compatibilă cu acest principiu? Este ea într-adevar capabilă să îndeplinescă un scop ligitim? Nu exită alte modalitati juridice mai blande care să nu afecteze aşa de grav accesul la instanţă? Şi, cum ar trebui să sune acest scop legitim care limitează atât de multe drepturi fundamentale?
Chiar şi atunci când se pune accentul pe eficacitatea capacitatii de lucru a Curtii ca scop legitim, trebuie ca acest scop să cedeze în faţa dreptului material la justiţie pentru că graniţele acceptabilităţii au fost cu mult depaşite. În concluzie, acestă jurisprudenţă referitoare la restrângerea accesului la justitie trebuie să fie încadrată ca fiind disproportională pentru că depaseşte limita a ceea ce individului îi este presupus că poate accepta când este vorba de îngradirea drepturilor sale fundamentale.
IV. Soluţii procesuale
Pe baza celor enunţate mai sus, jurisprudenta Curtii referitoare la recursurile extraordinare apare ca fiind foarte îndoielnică. Ea trebuie în mod urgent corectată.
Ca o soluţie de iesire din acest impediment procesual se propune în literatura de specialitate ca în situaţiile când reclamantul nu poate să estimeze dacă CEDO va califica o anumita cale de atac ca fiind ineficientă, atunci reclamantul să intenteze în acelaşi timp cu calea de atac prevazută de dreptul intern şi plângere la CEDO.[20] În cazul în care cererea va fi respinsă, noua cerere va putea fi acceptată, după epuizarea recursului extraordinar respectiv.
O altă posibilitate procesuală ar putea să o reprezinte şi repunere pe rol conform Art. 37 alin. 2 Convenţie coroborat cu Art. 44 alin.4 Regulament de procedură CEDO în cazul în care se decide scoaterea de pe rol a dosarului respectiv sau în cazul în care comitetul de 3 judecatori decide unanim că cererea este inadmisibilă fără să se treacă la judecarea ei în principiu conform Art. 28 Conventie.
După cum este cunoscut, nu există încă decizii care să admită cereri pentru repuneri pe rol datorită intentării căilor de atac extraordinare calificate de CEDO ulterior ca fiind ineficiente. Un astfel de mijloc procedural ar fi însă legitim, în măsura în care deciziile unanime ale comitetului de 3 judecatori conform Art. 28 Conventie sunt definitive şi nu mai pot fi atacate cu nici o altă cale de atac. Deşi introdus ca un filtru suplimentar cu intenţia de a elibera Curtea în cazul cererilor în mod vadit netemeinice, precum şi în cazul în care speţa respectivă a făcut obiectul unei hotărâri anterioare, considerăm că procedură respectivă poate fi sursa de erori judiciare, în cazul în care comitetul format din trei judecători incadrează greşit calea de atac extraordinară respectivă ca fiind ineficientă.
Cu atât mai mult se impune repunerea pe rol ca mijloc procesual, cu cât hotărârea Camerei de şapte judecători cu privire la admisibilitatea cererii poate să fie atacată la Marea Cameră conform Art. 31 Convenţie. Un astfel de mijloc procesual nu există în cazul comitetului de trei judecatori. Dar, pentru că în urma modificării Convenţiei, comitetul de 3 judecatori a preluat o serie din prerogativele Camerei cu privire la admisibilitatea cereriilor, iar în lipsa lui ar fi fost deschisă calea recursului la Marea Cameră prevazută de Art. 31 Convenţie, considerăm că repunerea pe rol prevazută de Art. 37 alin. 2 Convenţie s-ar putea aplica speţei de faţă ca urmare a transferului de competenţe operat de modificarea Convenţiei, constituind de altfel şi un mijloc procesual adecvat soluţionării acestui impediment procesual.
* Sergiu Catalin Olteanu este absolvent al studiului de master în dreptul german al Facultatii de Stiinte Juridice a Universităţii Passau, precum şi al Facultăţii de Ştiinţe Juridice a Universităţii Julius-Maximilian Würzburg. Actualmente este doctorand la Facultatea de Stiinţe Juridice a Universităţii Osnabrück în Germania.
Note
[1] În urmatoarele prescurtat Convenţie.
[2] În urmatoarele prescurtat CEDO.
[3] Aici se reproduce textual conţinutul articolului 35 alin. 1 din Conventie: „Curtea poate să fie investită cu chestiuni litigioase abia după epuizarea tuturor căilor de atac interne în conformitate cu principiile generale recunoscute de dreptul internaţional şi numai în intervalul de 6 luni de la data ultimei decizii definitive prevăzute de dreptul intern.”
[4] A se vedea CEDO, hot. din 18.6.1971- de Wilde, seria A 12, Z. 50; CEDO, hot. din 6.11.1980- van Oosterwijck, seria A 40= EUGRZ 1981, 275, Z. 34; CEDO, hot. din 9.12.1994- Lopez Ostra, seria A 303- C, Z. 38; CEDO, hot. din 18.12.1996- Aksoy, RJD 1996- VI, Z. 51; CEDO, hot. din. 7.12.1976- Handyside, seria A 24, Z. 48; CEDO, hot. din 15.7.1982- Eckle, seria A 51, Z.66.
[5] A se vedea CEDO, hot. din 16.9.1996- Akdivar s.a., RJD 1996-IV, Z. 65; CEDO, hot. din 18.12.1996- Aksoy, RJD 1996-IV, Z 51; Pastor Ridruejo, Le principe de subsidiarite dans la Convention europeenne des droits de l´homme, FS Ress, 2005, p. 1077(1081); Siess-Scherz, Die Bedeutung des Subsidiaritţtsprinzips für die Reformprozesses des EGMR,in: Karl(Hrsg.), Internationale Gerichthöfe und nationale Rechtsordnugen, 2005, p. 83.
[6] A se vedea CEDO, decizia din 10.11.1969- Stogmüller; CEDO, decizia din 06.11.1980- Guzzardi; CEDO, decizia nr. 19.03.19991- Cordot; CEDO, decizia din 16.09.1996- Akdivar s.a.
[7] A se vedea CEDO, decizia din 06.11.1980- v. Oosterwijck; CEDO, decizia din 16.09.1996- Akdivar s.a.; CEDO, decizia din 18.12.1997- Aksoy; CEDO, decizia din 27.06.2000.
[8] CEDO, hot. din 10.11.1969- Stögmüller, seria A 9, Z. 11; CEDO, hot. din. 18.6. 1971- de Wilde, seria A 12, Z. 60.
[9] A se vedea speţa Byloos, unde CEDO a decis că unei cai de atac îi lipseste “accesibilitatea” atunci cand reclamantul nu poate să pună singur în mişcare procesul respectiv, pentru că acesta este în competenţa unui organ statal( CEDO, hot. din 9.10.1990- Byloos, DR 66, 238(241), precum si CEDO, hot. din. 10.7.1991-G.,Nr. 12604/86, DR 70, 125(130), Z.4.
[10] A se vedea CEDO, hot. din 20.2.1991- Vernillo, seria A 198, Z. 27; CEDO, hot. din 19.2.1998- Dalia, RJD 1998 I; CEDO, hot. din 2.12.1999- Tome Mota, RDJ 1999-IX= NJW 2001, 2692.
[11] În speţa Akdivar de exemplu, CEDO a respins inadmisibilitatea cererii datorită neepuizarii recursurilor interne, cu toate că reclamantul nu a intentat nici o cale de atac internă. Obiectul plângerii la CEDO l-a constituit distrugerea caselor de către forţele de siguranţă în zonele locuite de kurzi în regiunea de Sud-Est a Turciei. Reclamantul a afirmat că distrugerea caselor a fost tolerată de stat sau chiar iniţiată de acesta, astfel că intentarea căilor de atac interne ar fi neefectivă şi lipsită de succes. În acest context CEDO a decis că reclamantul nu a dispus de căi de atac eficiente(CEDO, hot. din 16.9.1996- Akdivar s.a., RJD 1996- IV, Z. 66).
[12]CEDO, decizia din 09.10.1990- Byloos; CEDO, decizia din 10.07.1991-G.
[13] CEDO, hot. din. 6.11.1980- van Oosterwijck, seria A 40, Z.27.
[14] CEDO, hot. din. 6.11.1980- van Oosterwijck, seria A 40, Z.37.
[15] A se vedea CEDO, decizia din 23.11.1993-A; CEDO, decizia din 23.4.1996- Remli.
[16] CEDO, hot. din. 22.1.2002- Riedl-Riedenstein, Nr. 48662/99; CEDO. hot. din 10.10.1985-Uskela, Nr. 10573/83, DR 44, 98(103).
[17] CEDO, hot. din 23.5.2001-Denizci, RJD 2001-V, Z. 362.
[18] În mod total diferit a fost decis în speţa nr. 13996/88 unde pe calea de atac a recursului nu se poate decide asupra aspectului de eroare în stabilirea faptelor alegate prin deciziile instanţelor inferiore, ci are un caracter doar accesoric faţă de cererea principală.
[19] A se vedea CEDO, decizia din 18.06.1971- de Wilde; CEDO, decizia din 09.12. 1994- Lopez Ostra; CEDO, decizia din 16.09.1996- Akdivar s.a.; CEDO, decizia din 18.12.1996- Aksoy.
[20] A se vedea Christoph Grabenwarter, Europäische Menschenrechtskonvention, p. 69.
Recursul extraordinar de Sergiu Olteanu este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire-Necomercial-Fără Opere Derivate 3.0 România.
No comments:
Post a Comment